Şi tre’ să mai spun că eu i-am pus blogul în blogroll, fără s-o întreb dacă vrea, dar sper să nu se supere, nici ea şi nici vecina ei Amalia care, desigur, nu bănuieşte că eu exist, dar al cărei blog îmi place mie de asemenea foarte mult.

Am senzaţia că mie îmi scapă ceva pe aici prin blogolumea asta, nu-s sigură cum se procedează în anumite situaţii…

Acuma nu ştiu exact ce mi-a venit să vă scriu bancul ăsta, poate lumea minunat de citavă la cap în care trăim?!… Lumea în care se vând mărţisoare cu Elodia?!…

Poate…

Am citit eu într-o carte sau într-o revistă de femei, pe vremea cînd revistele de femei erau la modă, un articol din ăla de te învaţă cum să te păcăleşti că per ansamblu îţi merge bine atunci când, ştiţi voi, stai cu o fesă pe un cub de gheaţa şi cu cealaltă pe o sobă încinsă – am citit, aşadar, că atunci când ai impresia că cineva tot deschide periodic uşa aia şi-l dă pe tine, cică să te răsfeţi!! Aşa că, găsindu-mă eu azi singurică cu ocazia mesei de prânz, întrucât la noi în familie în mod tradiţional 8 Martie (în cazul nostru, 7 Martie) se sărbătoreşte cu colegii(/ele) de serviciu, care ai mei îs mai şmecheri şi chefuiesc deseară, decât ai lui care îs mai puţin şmecheri şi chefuiesc la prânz – deci, am zis să mă răsfăţ. Acuma, care om cu scaun la cap care vrea să slăbească la trup ar mai mânca pâine (proaspătă, cu coajă din aia crocantă, nah!!) unsă cu un strat generos de Nutella si cu frişcă din aia la tub… nu ştiu să vă spun, însă revistele pentru femei au avut dreptate (şi) de data asta: respectiva chestie interzisă şi cu totul indecent de gustoasă la gust m-a făcut să mă semeţesc în faţa sorţii, să prind curaj şi să deschid radioul.

Na, aşa mi-a trebuit. La radio era o emisiune cu Robert Turcescu (numit de către un domn din Galaţi şi “prietene Robert”), la care poporul român era invitat să-şi mărturisească cea mai tainică dorinţă. Măi, oameni buni, nu e de glumă, deci, Robert Turcescu vă invita (şi cred că vă mai invită şi acum, că încă nu s-a terminat emisiunea) să vă mărturisiţi cea mai tainică dorinţă, aia pe care o ţineţi acunsă acolo undeva într-un ungher al fiinţei voastre şi n-o spuneţi la nimeni, da, fix, pe aia, să ne-o spuneţi nouă, adicătelea: “prietenului Robert”, care vorbea la radio, mie, care mâncam Nutella pe pâine de-ampicioarelea (sigur n-am scris corect!) la mine în bucătărie, precum şi altor cetăţeni şi cetăţene care s-or fi nimerit în momentul respectiv în calea undelor.

…Dar, ei bine, da, oricât de ciudat ar părea, numaidecât cetăţenii şi cetăţenele au năvălit să spună ei cum stă treaba. Să se dezvăluie. Să ne mărturisească dorinţa lor cea mai arzătoare şi, să nu uităm, cea mai ascunsă, aia pe care n-au zis-o ei niciodată la nimeni… la nimeni, adică, până la noi – prietenul Robert si prietenii ascultători.

Trebuie însă să vă spui că prietenul Robert n-a fost prea încântat. A fost chiar dezamăgit. Hai, dom’le. Să te împaci cu prietena. Puah! Asta e dorinţa ta cea mai mare, cea mai ascunsă şi mai ascunsă?? Bleah! Nu e bine. Altcineva la rând. …Ce face? Sănătate şi fericire? – a gemut la un moment dat prietenul Turcescu, răpus de atâta lipsă de imaginaţie. Dom’le, a revenit el iritat, cred că n-aţi înţeles despre ce e vorba!! Dom’le, e vorba despre cea mai tainică şi mai ascunsă dorinţă a voastră, nu de dorinţele banale de zi cu zi pe care le ştie toată lumea!! Uite, a încercat domnia sa să ne încurajeze şi să ne scoată din monotonie, uite, Gigeilor, o doamnă a scris pe forum că îşi doreşte să vadă Taj-Mahal!! (De ce talentata doamnă ţinea ascuns acest lucru faţă de apropiaţi şi cunoştinţe, rămâne un mister.) …Foarte frumos, bravo! Ei, ia să vedem, puteţi şi voi să spuneţi ceva la fel de frumos?!…

…Şi tot aşa până când mi s-a terminat Nutella. Moment în care, din nou – pentru a câta oară?? – revistele pentru femei au avut dreptate. Moralul meu, pentru că i s-a terminat răsfăţul, s-a prăbuşit fulgerător şi a început să urle: “Beeeeeeei, iar îl dai pe mineeeee?!!!… Închide dreaq radioul ălaaaaaaaa!!!”

Ce aş fi putut să fac?…

O primăvară frumoasă ne doresc, şi cele mai ascunse dorinţe să ni se împlinească!

Astazi, despre planeta Pamant:

http://jvsc.jst.go.jp/earth/guide/english/index.html

http://www.nikon.co.jp/main/eng/feelnikon/discovery/universcale/index_f.htm

Anyway, intentionez sa fiu mai activa anul asta si in primul rand intentionez sa imi pese mai putin de parerile celor din jur. Nu in sensul ca nu ma intereseaza parerile celor din “jurul” real sau virtual, ci in sensul ca vreau sa imi pese mai putin daca cineva e sau nu de acord cu mine. Adicatelea, mi s-a intamplat adesea sa vreau sa scriu ceva si sa renunt la gandul ca: poate supar pe cineva/poate aberez/poate nu e important/poate e penibil (pentru unii). Si iaca, mi-am dat seama ca daca vreau sa scriu, trebuie sa ma preocup mai putin de lucrurile astea. Si eu vreau sa scriu. Zilnic raman atatea lucruri nespuse, atat de multe ganduri care as vrea sa ramana undeva…

Sooo… pun aici un disclaimer ca sa ma simt mai bine: nu intentionez sa supar pe nimeni, blogul asta, ca orice blog, reprezinta doar felul in care vad eu anumite lucruri, pe scurt, ma reprezinta pe mine. In consecinta, nu fiti suparati daca voi ganditi altfel. E ok. Si eu una vreau sa stiu cum ganditi. Doar sa nu fiti suparati, bine?…

Eu sunt cam ca in bancul cu nefericitul ala care s-a dus in Canada, la inceput a fost bine acolo, totul era superb si nemaipomenit, dupa care lucrurile au inceput sa scartaie tot mai tare, pana cand bietul individ a inceput sa simta o dorinta neostoita de a se intoarce pe plaiurile natale. Zis si facut, s-a intors, iar a fost bine o bucata de vreme, dupa care a inceput usurel-usurel sa se sufoce si ar fi plecat a doua zi inapoi in Canada, dar portile se inchisesera in urma lui. Bine, nu chiar asa (adica inca nu am ajuns la gradul ala de disperare), dar pe acolo. Ce vreau sa spun e ca eu cand m-am intors in Romania nu am avut nici un soc major. Totul era bine si frumos, cred ca as fi putut sa ma intorc si in Congo si as fi fost fericita ca eram cu ai mei alaturi. N-aveam nici o pretentie de la Romania, stiam ca va fi mizerie, stiam ca o sa dau peste tot felul de specimene ciudate care vor incerca sa ma enerveze, stiam ca ma intorc in tara lui “merge si asa” si eram pregatita psihic sa fac fata, ca doar mi-o facusem cu mana mea! In consecinta, eram chitita sa vad numai aspecte pozitive – aaa, ia uite, parca s-a mai asfaltat o strada, s-a mai construit in supermarket, ce frumos!, uite ca ne mai civilizam si noi, merg lucrurile spre bine…:)

La vreo sase luni dupa ce ne-am intors, eu inca mai trepidam de entuziasm si atunci mi-am zis e bine, e foarte bine, avand in vedere ca in America dupa sase luni ma apucase amocul si nu mai puteam de dor. Ei, uite ca acum trecusera cele sase luni la cat imi estimam eu perioada de entuziasm “standard” si totul era in regula!

Dar, cum va spuneam, la mine e invers. Au mai trecut sase luni, si inca sase luni, si se pare ca eu sufar prin uzura. Adica, prima data cand ma cert cu o vanzatoare nesimtita zic ca a fost o intamplare si trec cu vederea, dar a douazeci si una oara deja fac palpitatii, ma consum, ma gandesc doua zile la intamplarea cu pricina si la repetarea ei mie inca nu mi-au trecut nervii de la cea de dinainte. Adica, e ca si cum dom’le, eu le-am spus de atatea ori vanzatoarelor astora ca trebuie sa se poarte politicos cu clientii, adica ele nu mai pricep odata?? Eeeee, pai eu credeam ca daca le-am spus o data si inca o data, pana la urma pricep ele, si pricep si alea din Focsani daca eu le-am spus alora din Ploiesti!! Da’ ele nu si nu, continua cu aceeasi placa, pe nervii mei, pe sperantele mele desarte, si atunci ce facem cu “haideti sa haidem” si cu “dar tu ce ai facut ca sa schimbi situatia?” ?? Pai, vrand-nevrand intr-o zi ajungi sa iti spui ca tu, tu de fapt ai facut ce ai putut, dar degeaba, nu se vede nimic! In plus, strada aia care tocmai era proaspat asfaltata acum un an si jumatate a mai fost sparta de 4 ori de atunci pentru introducerea a diverse tevi, cabluri si alte alea care, vezi bine, nu puteau fi introduse inainte de asfaltare, iar supermarketul proaspat deschis acum un an si jumatate acum vine mancare stricata – bleah!

Si de aia va zic, ca la mine e invers! Adica, socul meu major e ca trec zilele si nu se schimba nimic, tara lui “merge si asa” isi urmeaza imperturbabila cursul iar eu trebuie sa ma culc in fiecare seara ca sa mai trezesc in dimineata urmatoare mai batrana cu o zi.

Si daca cumva va intrebati ce m-a apucat, voi incerca sa rememorez pentru voi evenimentele zilei de azi, care au inceput “cu blandete” cand am vrut sa luam masa la un restaurant in oras, duminica la pranz adicatelea, si l-am gasit inchis. Nu-i nimic, ne-am dus la altul. Acolo am asteptat vreo 10 minute pana cand ni s-a adus meniul si inca vreo 5 pana cand ni s-a luat comanda (deja imi era indecent de foame). Dupa care ni s-au adus niste… oooh, cum le spune, niste chestii din alea ca niste servetele care se pun pe masa sub farfurii, numai ca astea erau din bambus sau ceva asemanator. Partea proasta e ca pe bambus crescuse ketchup, adica, pe romaneste, erau patate cu ketchup la modul gretos. Moment in care sotul, indatoritor, s-a oferit sa facem schimb pentru ca “chestia” mea era mai patata decat a lui, si hai, sa nu ne stricam ziua, e duminica, e frumos afara, suntem pe terasa, lasa, noi sa fim sanatosi… Bon, a mai durat inca vreo 20 de minte pana ni s-a adus mancarea, ne-am potolit stomacele si am plecat.

Si ne-am dus la scoala copilului sa vedem daca nu cumva e vreun anunt pe acolo referitor la cand incepe maine dimineata festivitatea de deschidere. A, aici deja ziua mea a fost iremediabil facuta zob. Ca nu era nici nu anunt nicaieri, eh, atata bai sa fie, daca nu scrie alta ora inseamna ca e la 8 (sotul: pai nu poti s-o suni pe doamna sa o intrebi? – ba da, si in felul asta doamna va primi azi 33 de telefoane, nu-i asa?!) – dar ce am gasit acolo… dezastru! Toata curtea scolii e un mare santier, precum tarisoara noastra in epoca de aur. Se repara acoperisul, fratilor! Acuma! E plin de tigle, de betoane, de o macara mare si de un gard din ala de santier asezat strategic in fata intrarii principale (oricum pe acolo nu aveau voie decat profesorii, iar intrarea si mai principala e inchisa permanent, pentru ca noi, neam de slugi, nu suntem obisnuiti sa intram pe usa din fata – cred ca ati observat asta si la alte institutii). In concluzie, maine ducem copiii la scoala printre gramezi de moloz, dupa ce toata vara s-a stat. Probabil acum s-au primit banii, ca asa e romanul, gospodar! Pe scurt, mi s-a facut rau de nervi si de draci. Si am plecat la supermarket sa facem cosnita, aia, cosul zilnic!

Acolo lucrurile au decurs chiar bine pana cand ne-am indreptat spre casa (spre casa unde se plateste, nu spre casa noastra, caci casa noastra e un bloc), si am auzit scandal asa, dintr-o parte. O doamna, care la o examinare mai atenta s-a dovedit a fi o buna prietena a mea din copilarie, protesta vehement impotriva faptului ca i se vandusera prajituri stricate. “Doamna” din spatele tejghelei unde se vindeau prajiturile cu pricina protesta si mai vehement cum ca nu e treaba dumneaei. Alti cetateni, izbiti de nesimtirea vanzatoarei, incepusera sa protesteze si ei. Doamna vanzatoare ii punea la punct cu ironii de genul “dar dumneavoastra v-a cerut cineva parerea??” – chestiune care s-a dovedit a fi o greseala enorma deoarece a fost in masura sa il inflameze pe al meu sot. Care a luat problema in mana si a zis ca el suna la protectia consumatorului – raspunsul a fost ca poate sa sune linistit ca azi oricum e duminica si nu e nimeni acolo!! Prietena mea insa s-a agatat de idee si a cerut prajiturile inapoi ca sa le duca undeva sa fie examinate (intre noi fie vorba, nu trebuiau examinate decat foarte macroscopic ca sa iti dai seama ca aveau mucegai pe ele, dar mucegaiul era “pe fund” asa, la suprafata aratau bine-mersi!). Neah, nope, nema prajituri inapoi, alea nu voiau sa i le dea, cica le aruncasera. In spatele meu, o doamna corpolenta comenta: “pai da, de asta va permiteti sa vindeti mancare alterata, ca romanul tace intotdeauna si nu zice nimic – ce avem aia meritam!!!”. Mda. Pana la urma, prietena mea si sotul ei au plecat, iar vanzatoarele au ramas sa comenteze in urma lor ca uite dom’le ce oameni fara inima, cum vor ei sa le faca lor, vanzatoarelor, rau, cand ele nu le-au facut nici un rau si nu au nici o vina!!!

…Eeeei, am ajuns acasa… Lucrurile s-au linistit, e duminica, e frumos. E ora 4, lumea se odihneste, din cand in cand mai trece cate o masina. La 4 si un sfert, linistea se face tandari. A venit gasca de la bloc. Nu, nu aia din piesa celebra, asta a noastra, gasca noastra de golani de la blocul nostru. Tipa. Bat mingea. Urla. Fac sa roseasca si un marinar beat. E duminica. E frumos. Romania, incotro?…

In fine, nu inteleg de unde mi se trage lehamitea asta de a dormi noaptea, completata cu placerea imensa de a dormi dupa masa. As dormi dupa masa ore intregi, dar cand se face seara si ar trebui sa ma duc la culcare ma apuca asa o jale imensa ca a mai trecut o zi si iar trebuie sa dorm si totul mi se pare gol si pustiu acolo cand inchid ochii si parca as mai sta (numai) putin treaza… Simt asa o bucurie de copil pungas cand trag usa dupa mine, toata casa doarme, si imi petrec timpul intre doua ecrane, cel al televizorului la care mai arunc din cand in cand o privire peste cel al laptopului. Si trec ore si ore si am momente in care mi-e somn dar ma deprima ideea sa merg si sa pierd si eu timpul alaturi de ceilalti din casa, dormind. Mai bine il pierd aici. Oare o fi ceva in neregula cu capul meu? Vorba unei paciente: unde credeti ca trebuie sa merg, la psiholog sau la psihiatru?

Chestia e ca daca nu imi e ingrozitor, dar ingrozitor de somn, in momentul in care inchid ochii incep sa ma bantuie toate fricile posibile, trecute, prezente si viitoare, toate stressurile, toate gandurile legate de ce ar (mai) putea sa nu mearga bine. Te pomenesti ca voi fi fiind un caz tipic de depresie?!… Nu stiu nici eu, dar ma lupt cu tendinta asta de a evita sa ma culc noaptea de cativa ani buni. Si nu am fost in copilarie genul careia sa ii fie frica de intuneric. Bleah! Cred ca sunt suficient de plicticoasa incat sa ma duc sa ma culc. Si s-ar putea sa imi fie si suficient de somn.

De ceva vreme m-am angajat la un proiect care mi se pare tot mai complicat si mai riscant pe masura ce ma gandesc la el. Am tot constatat, de-a lungul anilor, cat de prost stam in Romania la capitolul educatie medicala. Am bombanit cand am auzit cate ‘j de mii de miliarde se cheltuiesc pe programe menite sa ridice nivelul in conditiile in care eu, “in teren”, ca sa zic asa, nu percep absolut nici o schimbare. Si atunci mi-am zis, ia sa fac eu domnule ceva in privinta asta. Adica, in afara de faptul ca ne facem datoria la locul de munca si stam cate 30 de minute si vorbim pana ne doare gura si explicam si ras-explicam, hai sa facem ceva concret si organizat. Si, cum una dintre categoriile cele mai vulnerabile la consecintele lipsei de educatie medicala mi s-a parut a fi cea a adolescentilor, m-am gandit sa concep o prezentare legata in mod direct de domeniul meu si care mi se pare mie ca ar fi de interes pentru ei. Pe scurt, ia sa-i invatam noi pe copilasi despre contraceptie, despre bolile care se transmit pe cale sexuala, despre ce trebuie sa facem ca sa fin sanatosi din punct de vedere reproductiv, etc. O sa spuneti hahaha, pai ei stiu mai multe decat noi!! Ei bine, nu stiu. Foarte frecvent vad adolescente gravide, fete care abia si-au inceput viata sexuala si deja au diverse boli mai mult sau mai putin grave, precum si priviri extrem de uimite atunci cand eu ma caznesc sa explic unele lucruri legate de prevenirea afectiunilor transmisibile sexual. Prin urmare, de cateva saptamani tot intorc problema pe toate partile, caut idei pe net ca sa fac prezentarea cat mai atractiva, caut template-uri de PowerPoint s-o fac cat mai simpatica, ma gandesc cum sa fac sa fiu eu insami cat mai simpatica astfel incat sa ajung la sufletul lor.

Un singur element am pierdut din vedere. Care mi-a fost revelat azi printr-un fel de dus rece. Am pierdut din vedere parintii. Nu stiu de ce mi s-a nazarit mie ca traim timpuri moderne cu oameni destupati la minte si ca initiativa mea nu poate, vezi bine, sa atraga decat aprecieri pozitive din partea parintilor “impricinatilor” pe care cu abnegatie, sacrificand din timpul meu personal, incerc sa ii educ. Ei bine, dragii mosului, astazi mi-am dat seama ca parintii copiilor sunt… parintii copiilor, adica adolescentii astia care zic eu ca au nevoie de educatie sunt copiii parintilor despre care stiu de asemenea ca au nevoie de educatie. Ei nu au fost conceputi de oaresce extraterestri ci sunt progeniturile oamenilor de langa noi, astia pe care ii vedem. Therefore… ma tem ca m-am bagat intr-o chestiune spinoasa, pe care nu mai stiu acum cum e mai bine s-o gestionez.

Pe scurt, socul a fost urmatorul: exista multi parinti care nu vor ca progeniturile sa stie. Care nu vor ca progeniturile sa fie in stare sa se protejeze. Care vor sa isi creasca copiii dupa chipul si asemanarea lor, si nu isi clintesc convingerile nici macar in situatii de criza in care devine foarte evident ca incercarile lor au esuat si vor mai esua. Care nu vor sa inteleaga ca important e copilul lor si sanatatea lui si nu ce zice vecina, soacra sau colega de serviciu. Pilule??? Prezervativ?? What?? (figura extrem de ofensata). Dar, doamna doctor, fata e cuminte, sigur, a avut loc un “incident” “nefericit”, dar nu se va mai repeta. Never ever, decat eventual cu sotul ei in noaptea nuntii…

Bun, si acum stau si ma gandesc cu groaza ca vor fi parinti pe care mi-i ridic in cap. Care vor face scandal la “sedinta cu peretii” ca iata, copilului lor i se inoculeaza niste informatii pe care ei nu le doresc inoculate. Sigur, copilul e adolescent si in multe tari civilizate are dreptul la asistenta medicala si la consiliere fara aprobarea parintilor, dar asta e in alta parte… Sigur, el ar trebui sa aiba dreptul sa ia o decizie informata. Dar nu. Se pare ca orice informatie care are cat de cat legatura cu sexualitatea este nici mai mult nici mai putin decat un indemn la inceperea vietii sexuale.

Uuuuufff… Ce-si face omul cu mana lui se numeste lucru manual. Sunt in hora, acum trebuie sa joc si sa tremur cu bunele mele intentii laolalta. Dar pana la urma trebuie sa fac ceea ce cred eu ca e bine, pentru ca nu pot sa-mi acopar gura, ochii si urechile.

Mai intai si la inceput vreau sa va spun ca am dat cu totul intamplator si nici nu mai stiu cum anume, peste un blog delicios. Foarte bine scris, foarte inchegat si cu un simt al umorului caruia cu greu ii poti rezista. Mi-a facut o reala placere sa il citesc si, bineinteles, mi-a trezit dorul de America, ce zacea atipit intr-un colt de suflet… taci cu mama!…

Asa, acuma ce ma macina pe mine in seara asta. Ma intreb ce se intampla cu oamenii astia care apar la televizor si au succes. Ce morb ii cuprinde. Ce ganganie nevazuta ii musca. Ce harababura absconsa le zapaceste neuronii. Ce, ce anume ii face ca, dupa o bucata de vreme, sa se transforme complet, sa li se urce la cap si sa nu se mai dea pe toata lumea asta de destepti ce sunt ei. De ce personaje pe care la inceputurile lor le ascultam cu mult interes ajung peste noapte niste fanfaroni plini de sine care au senzatia ca emisiunea aia a lor e facuta nu ca sa isi provoace invitatii la discutii, ci ca sa straluceasca ei precum luceafarul de dimineata in nesfarsita lor intelepciune care nu se mai poate opri din vorbit. Fratilor, eu vreau sa aud ce zic oamenii aia pe care ii invitati in emisiune. Daca considerati ca oricum ei nu au de spus absolut nimic mai interesant decat aveti voi de spus, nu-i mai invitati, faceti emisiunea aia singuri si ati terminat, ok? Macar stim la ce sa ne asteptam. La ce va serveste nefericitul ala uitat intr-un colt pe care l-ati prezentat cu pompa la inceput? Numai ca sa vada lumea ce trecere aveti voi si ce invitat de seama v-ati tras? C’mon!! Stim ce personalitati sunteti/ati ajuns! Va rog eu mult, dar mult de tot… mai taceti!

Da, si cum va spuneam, ma macina chestiunea cu tembeliziunea zilele astea. Se prea poate ca in blogul asta, precum si in tot ce scriu eu pe net, precum si, in general, in tot ce cuvant eu sub o forma sau alta, sa se strecoare nenumarate greseli gramaticale si alte inadvertente – recunosc din start ca nu stiu sa scriu cu “niciun” si “nicio” si ca chiar si “i” din “a” si “tz” din “p” mi-au dat mult de furca – daaaaar…, dragii mosului, trebuie sa va spun ca am si eu o realizare la viata mea, care ma face sa ma umflu in pene tot mai tare pe masura ce mai uit mai mult la televizor: am invatat a folosi in limba romana cazul acuzativ. In consecinta, ma zgarie pur si simplu pe timpan exprimarile gen “oamenii care ii cunosc”, “discursurile care le-am auzit”, “masurile care le-am luat”, etc etc etc. Si de ce imi creste sufletul ca o varza? Pai, ganditi-va putin, eu din punctul de vedere al limbii romane n-am decat liceul. N-am, dom’le, literele. N-am facultatea de jurnalistica sau cum s-o fi numind acum. Nu sunt prim ministru. N-am emisiune la teveu si rubrica la gazeta. Asa ca, ce sa zic, bravo mie, sunt o capacitate! Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca am facut scoala pe luna. Sau undeva, intr-un loc care s-a dovedit inaccesibil unui foarte insemnat procent din greii zilei. Undeva unde se invata limba romana si unde a venit o doamna si ne-a spus “nuuu, dragii mei, nu se scrie mare pe ecran <Osama bin Laden, va transmite un mesaj>”. Mda.

Ah, ca veni vorba de limba romana. Am bagat de seama ca iar ne-au crescut moate supradimensionate pe creier si nu mai putem de grija sa nu cumva sa ne cada si sa le strivim sub pantofi. Asta, a propos de chestiunea cu limba romana ca limba straina in scolile cu clase in limba maghiara. Adicatelea, domnule, asa ceva nu se egzista, sa invete ungurii limba romana ca limba strainaaa?!!… La noooi, in tarisoara noastraaaaa?!!… Da’ unde se cred ei aicea, taticu’?!… E un afront, o atingere adusa mandriei noastre nationale viguroase si tepene precum Casa Scanteii. Sigur, tactica asta cu limba oficiala “ca a doua limba” se practica in toate tarile civilizate si cu scaun la cap care au inteles ca important e scopul, si anume insusirea limbii tarii in care traiesc de catre cetatenii lor care sunt vorbitori nativi ai unei alte limbi. Si da, desigur, pentru asta au ales metoda cea mai eficienta. Da’ ei e prosti! La Romanica e altfel si e, cum bine ne sade noua intotdeauna, e mai original. Aici important nu e cat de instruiti iesim din scoala, important e sa invatam toti din aceleasi carti si dupa aceeasi programa, tovarasi, s-a inteles?! Ceea ce da complet peste cap teoria manualelor alternative si a educatiei diferentiate pe profiluri la liceu, dar ce conteaza…

Iar acum la incheiere vreau sa v-a zic ca presimt un viitor luminos acestui blog care il scriu. Nu ca v-a fi el cine stie ce, dar decat doar ca micile mele randuletze care le cititi voi parca ma mai racoresc nitel. Ha!